Timp de peste trei decenii, regiunea transnistreană a funcționat într-o relație economică paradoxală cu Republica Moldova: suficient de aproape pentru a beneficia de acces la piețe și mecanisme comerciale, dar suficient de separată pentru a rămâne în afara unei bune părți a regulilor fiscale. Acum, Chișinăul schimbă treptat această ecuație. Taxele, TVA-ul, controlul fluxurilor financiare și integrarea companiilor din stânga Nistrului în câmpul legal devin instrumente ale reintegrării.

Victor Osipov, fost negociator-șef în procesul de soluționare transnistreană, urmărește traseul banilor și explică de ce, după ani de negocieri, adevărata miză s-ar putea muta din jurul mesei de tratative direct în economie.

Chișinăul se extinde, prin impunerea regulilor, asupra Tiraspolului

Chiar în aceste vremuri care ne tulbură, când ne gândim la bani, Chișinăul se gândește că și Tiraspolul e bun de plată. Nu există nici un acord pe această temă, iar afirmația e prea generală și trebuie concretizată. O precizare ar fi, că autoritățile Republicii Moldova intenționează, în sfârșit, să-și aplice autoritatea fiscală și vamală în raioanele de est. A doua – cei vizați sunt întreprinderile din regiune, înregistrate oficial în câmpul legal moldovenesc. Administrația neconstituțională, conducerea de facto, nu e vizată direct. Rămâne întrebarea, dacă vor plăti cu ceva și separatiștii, și sponsorii lor, ce vor face ei în noua situație? Vă previn că citiți o opinie avizată a unuia, care a fost în interiorul proceselor, iar acum este urmărit într-un dosar penal, tocmai pentru un caz de aplicare specială a legislației moldovenești în regiunea transnistreană. Așa că fiți atenți! Nu e vreo expertiză, ci încercarea de a vă arăta filmul de acțiune financiar-economică jucat pe malurile Nistrului de peste 35 de ani și posibilele lui proiecții de viitor. 

Ce se întâmplă, în cuvinte puține: Guvernul Republicii Moldova în ultimii ani discută tot mai insistent despre aplicarea normelor legale asupra activității economice din raioanele de est (cunoscute drept Transnistria, deși e un termen imprecis). Știm în linii mari cum se caracterizează situația de acolo: conflict armat în 1992 și „prelungit” până acum, trupe rusești staționate ilegal, misiune de pacificare controlată tot de ruși după Acordul de încetare a focului, Zonă de securitate, administrație neconstituțională la Tiraspol, nesupunere cvasi-totală față de legislația moldovenească, inclusiv, în domeniul financiar economice și negocieri nesfârșite, de decenii, pentru a rezolva cumva toate acestea. Au fost etape după etape, în formate diferite. Înainte de războiul din Ucraina la nivel internațional exista formula „5+2” și la nivel local „1+1”. Acum, după invazia militară a Rusiei în țara vecină din est, ca să parafrazăm această matematică, se pare că ne îndreptăm spre „1-1”, adică, spre o situație în care Chișinăul va lua și aplica decizii fără a mai ține seamă de Tiraspol, de administrația separatistă tot mai slabă.

Entitățile economice din Transnistria se deprind cu Bugetul de stat

Dar, să nu prezicem viitorul, ci să vedem ce s-a întâmplat de curând: începând cu anul 2020 au cam înghețat și negocierile, nu doar conflictul – grija autorităților s-a redus la neutralizarea riscurilor de escaladare a situației pe Nistru, fără alte preocupări vizibile. Totuși, pe fundalul izolării crescânde din partea Ucrainei a regiunii separatiste, în care există un potențial militar rusesc deranjant, și conducerea R.Moldova a prins la curaj, economic. Sau, față de agenții economici din raioanele de est oficial înregistrați la Agenția Serviciilor Publice și activități de import-export.

Încă în mandatul de Viceprim-ministru pentru reintegrare al lui Oleg Serebrian, începând cu 2025, ei au fost impuși să achite taxa de deservire vamală, ca și toți ceilalți în Republica Moldova. După obicei, s-a făcut ceva gălăgie, însă, astăzi toți practicanții transnistreni de comerț exterior plătesc. Atenție, doar taxa de procesare: costurile pentru că vameșul se scoală din fotoliu, se uită la acte, marchează în registru, scrie o hârtie, etc. Sunt bani puțini, pe care îi achită businessul, iar conducerea separatistă, după ce a făcut ritualul de protest s-a calmat. Astfel încât, autoritățile moldovenești merg mai departe. Viceprim-ministrul Valeriu Chiveri a anunțat, că se introduce obligația de a achita Taxa vamală, de import-export, precum și TVA-ul aferent. La început, doar pentru o listă restrânsă de denumiri, o parte din nomenclatorul general de mărfuri și servicii, dar unele strategice și sensibile.

Negociem mai puțin, ne impunem mai mult

Perioada curentă în politicile de reintegrare diferă de cele anterioare prin faptul, că se discută și se negociază incomparabil mai puțin – deciziile se iau de către Chișinău, în baza unor expertize mai puțin cunoscute publicului larg și în funcție de oportunitățile și voința politică la un moment sau altul. Aș numi această abordare una suverană și este interesant de văzut până unde poate ajunge. Un model similar, un caz de succes în spațiul și în timpurile noastre, a fost rezolvarea unuia dintre conflictele din Georgia, cel cu fosta regiune separatistă Adjaria. Acolo, într-o bună zi de mai, 2004, carismaticul Președinte de atunci Mihail Saakașvili a intrat neanunțat, dar secondat de forțe armate, iar liderul separatist Aslan Abașidze a fugit în rezervația de marionete din Rusia. Astfel, problema s-a rezolvat imediat și pașnic, Batumi fiind astăzi reintegrat și în plină dezvoltare pe litoralul Mării Negre. Cu regret, în cazul Osetia de sud și Abhazia, celelalte două proiecte separatiste rusești din Georgia, evoluțiile au fost nefericite. Dar, să revenim la ai noștri transnistreni – cum sugeram, urmează să tatonăm până unde se poate merge cu includerea entităților economice, a operațiunilor comerciale interne și externe, în spațiul legal al Republicii Moldova, fără vreo convenție cu liderii de la Tiraspol și fără ca protectorii lor de la Moscova să poată contrapune ceva palpabil.

Un „club” al negociatorilor în problema transnistreană

Fiindcă i-am menționat pe ultimii doi Negociatori-șefi al Chișinăului în procesul de soluționare transnistreană, trebuie să menționez un lucru, pe care îl consider extraordinar: cei care au deținut acest mandat de-a lungul timpului formează o comunitate aproape colegială, dedicată obiectivului de reintegrare a Republicii Moldova. E cu atât mai interesant, cu cât fiecare a fost exponentul anumitor forțe politice, adesea în opoziție unele față de altele, au lucrat în condiții și la etape diferite, mai conflictuale sau mai conciliante. Dar susținerea unui obiectiv de interes public major, pacea și restabilirea constituționalității pe întreg teritoriul statului, expertiza și dedicația adunate împreună sunt o resursă prețioasă a celor implicați în proces. Cu Vasile Sturza, Vladimir Șova, Eugen Carpov, George Bălan, Cristina Lesnic, Olga Cebotari, Vlad Kulminski și succesorii recenți am discutat pe diferite platforme, încercând să oferim suport celor, care exercită demnitatea de stat la Reintegrare. E o listă!

Negociere cu obiectiv, dar fără mandat legal

Și, aici țin să reiau o temă, care ne privește pe toți: mandatul Negociatorului-șef, ca și ai celor care discută la nivelul Grupurilor de lucru sectoriale cu exponenții omologi din regiunea transnistreană. Această negociere se poartă între (noi reprezentăm) spațiul constituțional și cel neconstituțional, deci, este întotdeauna sub riscul de ilegalitate! Sună ciudat? Dar asta este și așa e practica de decenii, în care intervin acum semne de normalizare. Majoritatea deciziilor, a prevederilor cadrului juridic adoptat de autoritățile moldovenești până acum, a protocoalelor pe domenii concrete și vitale de activitate între cele două maluri ale Nistrului, reprezintă sau conțin clauze de excepție de la normă și, mă tem să spun, chiar de la Constituția Republicii Moldova.

Totul este foarte nesigur, inclusiv, responsabilitatea negociatorilor, în lipsa unui cadru legal explicit, a unei baze juridice pentru procesul de negocieri și eventualele excepții, acceptate în numele interesului public suprem, de asigurare a păcii și de reintegrare teritorială a statului. Cunosc, pe propriul caz, deși nu e aici cazul să intru în detalii… Voi aduce cel mai recent exemplu al politicilor de stat: obligația ca entitățile rezidente în regiunea de est să plătească taxa de deservire vamală versus cerința nouă ca și taxele vamale, și TVA să fie achitate pentru un anumit nomenclator de mărfuri și servicii. Ei bine, prima e în regulă, dar a doua încalcă legislația moldovenească și principiul constituțional al echității, atâta timp, cât doar „un anumit nomenclator” este supus plăților, celelalte mărfuri și servicii rămânând a fi exceptate. Cei care propun și adoptă asemenea decizii cu elemente de favorizare și discriminare, au la ce medita în perspectiva schimbării de Putere… Dar, e un pas înainte de la situația de până acum, în care absolut toate entitățile economice, fiind oficial înregistrate, au fost din start exceptate de la absolut orice plată către Bugetul de stat al Republicii Moldova. Ar fi interesant să calculăm prejudiciul total adus statului nostru de aceste condiții de „semiparadis fiscal”, nivelului de dezvoltare și de viață al populației – cred că este enorm. Așa, Transnistria îndeplinește rolul de piatră de moară legată de piciorul Republicii Moldova.

Cum a fost regiunea de est integrată în câmpul economic și fiscal al statului

Fiscal, deloc. Dar tot trebuie menținut subiectul, măcar pentru că joacă un rol imens în ce privește evaziunea fiscală. Economic regiunea transnistreană a fost și este omniprezentă, deși, la diferite etape – în modalități absolut diferite. Nu facem radiografii științifice aici, dar voi relua câteva momente, pentru a înțelege încotro merge procesul. Se știe că pe timpul sovietic industrializarea a fost concentrată pe malul stâng al Nistrului, mai apropiat de Moscova sub toate aspectele. După destrămarea colosului sovietic, care s-a lăsat cu conflicte armate la periferiile lui, cu regret – și la noi, Republica Moldova a suferit economic din cauza ruperii legăturilor de producere și comerciale. Regiunea separatistă a moștenit atât o industrie mai puternică, cât și relații mai strânse, și acces la materii prime și resurse energetice, protecție politică și militară. A fost etapa de valorificare maximă a direcției Est, un avantaj net față de malul stâng al Nistrului, preponderent rural și agricol, rupt de la resurse și de la piețe. Conexiunea cu Ucraina, Rusia, Belarus, țările Asiei Centrale era asigurată pe această direcție, mai ales că schimburile economice majore aveau loc în cadrul CSI.

Foarte repede și cu un impact înfloritor pentru „noii îmbogățiți” s-a trecut la următoarea etapă, care rămâne până în prezent vocația Transnistriei, de zonă semi-offshore. O zonă care nu răspunde cu nimic în fața nimănui și face bani pentru ea și parteneri din chiar statutul său de regiune-gri, nerecunoscută dar înglobată în schimburile comercial-economice regionale și globale. Au fost de toate în această istorie, și scandaluri, și criminalitate, și embargo-uri în SUA pentru metalul din Râbnița, dar, esențialul, banii au curs la greu, și la negru.

Toți afaceriștii, oligarhii și birocrații cu dare de mână din jur s-au hrănit din această „gaură neagră”, în care fluxurile de mărfuri dispăreau și reapăreau în altă parte, neimpozabile, fie înregistrate oficial, fie prin contrabandă. Re-exportul către Ucraina a mărfurilor venite din porturile ucrainești, în special Odesa și Iliciovsk, au început să sufoce bugetul statului vecin din est. Și dinspre Constanța și Galați, la fel, afectând România. Iar în Republica Moldova schemele mari duceau tot către destinația neimpozabilă Transnistria, ca să reapară pe piață ocolind fiscalitatea și îmbogățind fabulos anumite cercuri din evaziune și contrabandă timp de peste 30 de ani. 

O metamorfoză s-a produs odată cu degradarea relațiilor economice în spațiul ex-sovietic, integrarea europeană a Republicii Moldova și, mai ales, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și închiderea circulației de mărfuri pe segmentul transnistrean de frontieră: dominația schimburilor pe direcția Vest, creșterea comerțului intern, cu malul stâng al Nistrului, dar și a cotei comerțului cu țările europene. Republica Moldova și Uniunea Europeană au stabilit cu Tiraspolul condiții de implementare în regiune a Acordului de liber schimb cuprinzător și comprehensiv, DCFTA, încă în 2015. Zece ani mai târziu era de așteptat, că vectorul comercial-economic, întors la 180 de grade, va conduce și la alte schimbări. 

Avem sau nu negocieri – totul e despre bani, resurse și putere

Negocierile sunt despre bani, din cauza banilor, pentru bani – dacă este să simplificam un pic. Mai pe lung, ar fi despre resurse, putere, control, apartenența la un spațiu sau altul cu care te aliniezi. Și atunci când negocierile lipsesc, ele sunt tot despre aceleași lucruri – cuiva îi place prea mult „gaura neagră” în care se prind bani mari, iar acel cineva se găsește și în Republica Moldova, și în Europa, și peste ocean, ca să nu mai pomenim de vechea și înrădăcinata rețea rusească de influență în spațiul nostru. 

Ar putea suna, oarecum, neortodox, dar una dintre pârghiile actuale principale în rezolvarea conflictului înghețat de pe Nistru constă în controlul efectiv asupra fluxurilor financiare din regiune, oficiale plus tenebre. Când el va trece definitiv sub auspiciile factorilor de putere de la Chișinău, și mai bine – ale Uniunii Europene, situația se va normaliza treptat, fără alte cedări. Dar întrebările rămân: va provoca oare integrarea regiunii de est în câmpul legal, economic și fiscal al Republicii Moldova o situație de criză? Socială, sau… de altă natură. Cât va mai persista interesul pentru a păstra, sau măcar pentru a prelungi existența acestui semi-offshore în stânga Nistrului? Orice e posibil, așa că, sperăm să fie bine…