România traversează o perioadă în care discursul despre creștere economică începe să piardă contactul cu realitatea din economie. În locul convergenței accelerate spre media europeană apar semne de încetinire, presiuni fiscale și o diminuare vizibilă a capitalului disponibil pentru investiții. Totuși, Radu Soviani opinează în acest material de analiză că dincolo de dinamicile pesimiste, România rămâne pentru antreprenorii din Republica Moldova o platformă esențială de internaționalizare și o poartă reală de acces spre capitalul mare al Uniunii Europene.

Am convingerea că anul 2026 este unul în care România nu continuă creșterea economică și nici „convergența” spre nivelul mediu (inclusiv de trai) al statelor Uniunii Europene.

Realitatea arată că din a doua jumătate a anului 2025, convergența a fost înlocuită de divergență. În loc de creștere economică avem recesiune, în loc de creștere reală a salariilor avem inflație care „bate” creșterea nominală. Șomajul s-a accentuat, dobânzile rămân cele mai înalte din toată Uniunea Europeană, impredictibilitatea fiscală manifestată prin măsuri haotice mai degrabă decapitalizează economia și potențialul de creștere pe termen lung.

Și în acest moment de inflexiune, guvernul demonstrează că nu înțelege diferența dintre bani și capital. În numele reducerii deficitului bugetar, ia de la populație și de la companii bani, pe care îi cheltuiește, fără să reușească să reducă îndatorarea publică.

Dacă vreau să progresez, ca antreprenor, am nevoie să investesc. Pentru asta am nevoie de capital, care se bazează într-o mare măsură pe economisire și, într-o oarecare măsură pe datorie, crescându-mi afacerea. Guvernul României va avea întotdeauna impresia că atunci când un antreprenor sau un cetățean devine mai bogat, este normal să îi ia din bani. Și atunci când îi ia de fapt din capital, de fapt convertește capitalul în banii lui guvernamentali de consum și automat avem mai puțin capital pentru progres. Și asta încetinește sau inversează progresul. Ceea ce în cele din urmă afectează veniturile populației și companiilor.

Am văzut asta în evoluția negativă din trimestrul IV 2025 (-1,9%) – cea mai mare din ultimele 53 de trimestre (exceptând perioada pandemică). Am mai avut ceva asemănător doar în urmă cu 14 ani (trimestrul III 2012, cu -2,4%). 

Luarea de bani din economie afectează cea mai sensibilă piață a economiei: piața muncii. În noiembrie 2025, rata șomajului a urcat la 6,3% (512.000 de șomeri conform metodologiei Biroului Internațional al Muncii) și s-a apropiat amenințător de cele 547.000 de persoane fără locuri de muncă – maximul lunar atins în perioada în care economia era închisă (în pandemie). 

Mai mult, dacă am compara cu media lunară a persoanelor fără locuri de muncă din anul pandemic 2020, situația este mai gravă acum: numărul mediu lunar din 2020, de 494.450 de șomeri, a fost mai mare decât numărul mediu lunar al șomerilor din ultimul trimestru al anului trecut. Adică economia a pierdut mai multe locuri de muncă în această recesiune decât în perioada în care activitatea companiilor a fost sever limitată de închiderea parțială a economiei din anul pandemic 2020.

Peste toate acestea, inflația anuală a urcat la 10% (ne interesează din perspectiva costurilor operaționale), oscilând între de trei sau de patru ori mai mare decât inflația medie din Uniunea Europeană, în timp ce politicile fiscale continuă să extragă bani din economie, decimând (la propriu) consumul, puterea de cumpărare și capacitatea companiilor de a produce bunuri și servicii pe care piața internă să și le poată permite în condițiile scăderii reale a salariilor.

Într-un singur an, număr angajatorilor din economie a scăzut de la aproape 630.000 spre 613.000, un ritm chiar mai mare de scădere față de contracția economică din ultima parte a anului 2025.

Acest lucru se întâmplă în condițiile unei ajustări doar minore a deficitului public în anul 2025 (redus cu doar 6 miliarde de lei), în condițiile în care în 2026, bugetul adoptat de Parlament prevedea reducerea deficitului de la circa 146 de miliarde de lei în 2025, la circa 128 de miliarde de lei în 2026). Adică luarea de bani din economie.

Cu salariile în sectorul public înghețate pentru al doilea an consecutiv, cu salariile în sectorul privat în scădere reală (față de inflație) pentru al doilea an consecutiv, chiar și cu pensiile înghețate pentru al doilea an consecutiv, principalul motor de creștere al economiei românești – consumul – s-a gripat. Peste ele, majorările de taxe (TVA, accize, impozite pe dividende). În plus, energia electrică, gazele și carburanții – la maxime istorice. Cu alte cuvinte, muzica creșterii economice s-a oprit. 

Crize au mai fost și vor mai fi în România. Din păcate, majoritatea generate și amplificate de cauze interne – în general cei care au administrat România după 1989 au dovedit excelență în două perspective: slaba administrare a perioadelor de creștere economică și administrarea pompieristică, cu efecte mai degrabă perverse pentru economie a perioadelor de criză, ca acum.

Ceea ce a salvat însă economia României și a așezat-o mai degrabă într-un ritm de creștere pe termen lung au fost principalele ancore de stabilitate: apartenența la NATO și la Uniunea Europeană. 

Apartenența la UE a permis internaționalizarea economiei românești: a eliminat barierele tarifare și de liberă circulație a persoanelor, a permis companiilor să acceseze piața mult mai mare a Uniunii Europene. A condus astfel de la fluxuri de venit (inclusiv fonduri europene) și încasări bugetare de amploare care să estompeze tentația guvernelor de a considera banii populației și companiilor – proprii bani. A permis progres.

Extinderea viziunii dincolo de propriile granițe – internaționalizarea, în cazul antreprenoriatului din Republica Moldova ca un prim pas, în România, îmi apare ca fiind critică. Nu ca o destinație, ci ca un punct critic spre piața mai largă a Uniunii Europene și dincolo de ea. 

Nu sunt foarte optimist în privința evoluției economice a României, sunt însă extrem de optimist că, România reprezintă un pas important pentru internaționalizarea afacerilor, prin ancorele sale: NATO și UE. 

Și la cum cunosc eu îndrăzneala, ambiția și determinarea antreprenorilor moldoveni (așa cum le-am observat prin moderarea diverselor evenimente economice la Chișinău), sunt convins că internaționalizarea prin România și dincolo de ea sunt instrumente de creștere a capitalurilor foarte la îndemână: o poartă de acces la „capitalul mare”, în ciuda politicilor actuale de la București.

Autor: Radu Soviani